Monografia comunei

Comuna Ciocănești cuprinde satele Ciocănești, Crețu, Decindea, Urziceanca și Vizurești, așezate pe Râul Colentina, în apropierea de Crevedia, în partea nordică a Județului Ilfov de care a aparținut până în anul 1981. Satul Ciocănești. Pe teritoriul localității au fost descoperite urme de locuire din neolitic, aparținând civilizației românești timpurii (secolele IX – XI). Cu toate acestea, Ciocănești a intrat în istorie prin lupta dintre oștile lui Radu de la Afumați și trupele turcești din anul 1522 – 1523, luptă terminată cu victoria oștilor române și alungarea otomanilor. Dat fiind faptul că există mai multe sate cu numele Ciocănești, este greu de identificat când a fost precizat în documente pentru prima oară; s-ar putea să fie satul amintit la 23 aprilie 1628. La Ciocănești a avut conac familia Cantacuzino. Acesta era situat pe malul unui pârâu, având în preajmă un iaz și un parc. În prezent, din clădirea de odinioară se mai văd urmele pivnițelor cu două nave, precum și urme de ziduri care par refaceri din secolele XVIII – XIX. În secolul al XVIII-lea se cunosc mai mulți stăpâni de moșii în sat; în anul 1744 vornicul Radu Bujoreanu cumpăra 300 stânjeni; în anul 1749 Maria Falcoianu și Radu Bujoreanu donează mitropoliei o parte din sat. La acea vreme, pe moșie exista un târg, deși mai funcționa un târg și la Urziceanca. În anul 1792 Manolache Brâncoveanu cerea redeschiderea bâlciurilor avute din vechime; se aprobă cinci bâlciuri pe an și un târg săptămânal; acest târg funcționa și în anul 1834, iar bâlciurile se desfășurau pe moșia familiei Crețulescu, apoi Ralet. Satul Crețu. În partea nordică a satului, pe malul Râului Colentina a fost descoperită o așezare medievală datată din secolele XIV – XV, ceea ce dovedește vechimea satului înainte de menționarea propriu-zisă în documente. În anii 1663 – 1644, Matei Basarab oferea Mănăstirii Mărginieni jumătate din sat. Dintr-un document din anul 1655 rezulta că mănăstirea avea în stăpânire jumătate din sat, împreună cu megiașii. În anul 1894 moșia se afla în stăpânirea Bisericii Amza din București, care avea 245 hectare. În anul 1835, acest sat era format din 31 gospodării, iar la sfârșitul secolului al IXI-lea avea 201 locuitori; la nivelul anului 1975 avea în componență 286 gospodării. Satul Urziceanca. Și această localitate a fost locuită încă din vechime, existând dovezi arheologice ale civilizației geto-dacice. În secolul al XVIII-lea, moșia Urziceanca era „înjugată” cu moșia Ciocănești. Mai vechi decât Satul Urziceanca este Alesi, menționat în anul 1591 când se spune că exista din vremea domniei lui Petru cel Tânăr. În anul 1835 este citat Alesii Ot Ciocănești, separat de Urziceanca. Ulterior, acest sat face parte din Urziceanca. Date despre istoricul satului se găsesc într-o hotărâre din anul 1895, unde se invocă numeroase documente însă nu s-au păstrat până în prezent. Satul Vizurești. La 300 metri de capătul nordic al satului au fost descoperite urme de locuire din neolitic și din epoca bronzului (în punctul „Măgura”). În trecut, satul s-a numit Viezurești, denumire provenită de la viezure. Acest sat este menționat într-un document din anul 1624, atunci când s-a oferit Mănăstirii Strâmbu „ocina în Poiana Lungă, însă partea Viezureștilor, cât se va alege, din garduri pănă în drumul Baiului”. În anul 1731 moșia avea 2.645 strânjeni, fiind cumpărată de către Grigore Greceanu vel vistier de la Stânca, fosta soție a lui Radu mare spătar. Stânca cumpărase moșia de la Ancuța Viezurescu, în vremea lui C. Brâncovanu. În anul 1801, o parte din moșia Viezurești a fost dată de Dumitrache Darascu biv val medelnicer bisericii din mahalaua Moldovenilor din București. În anul 1894, moșia se afla în stăpânirea fraților Epaminoda și Anton Dimitriu, având 3.324 pogoane, din care 340 pădure; avea curți voierești cu parc și grădini, precum și un han. În anul 1975, Satul Viezurești avea 226 gospodării.